Rosana Nedelciu

Dezvoltare personală și profesională, cu cap și cu drag 'Smart with Heart' personal&professional development

Fericiri nerușinate

Mă așez pe scaun într-o parte, să nu cumva să pară că stau prea confortabil, sau că m-aș simți prea bine-n pielea mea. De obicei dreaptă, acum îmi aduc umerii înainte și mă aplec puțin în față. Nu prea mult, că nu mă lasă egoul să miros a umilință, dar nici prea puțin, că nu mă lasă experiența să nu mă adaptez.

Doamna S. îmi ia documentele pe care i le înmânasem sfioasă și le așază pe birou. Se întoarce spre dreapta, se apleacă la rândul-i spre mine și inima-mi dă să sară din piept: Oare trebuie sa refac ceva? Să mă întorc în altă zi, poate? O avea ceva de comentat?

Are. Mă întreabă dacă e prima dată când vin și de ce am venit la ea. ”Păi ce întrebare e asta? Scrie pe ușă: litera N, unde altundeva să mă duc?” îmi stă pe buze, dar mă liniștesc, liniștea mă luminează brusc și-i răspund voioasă și fără urmă de nedumerire că nu e prima dată, ba chiar ne cunoaștem. Da, ne-am mai văzut. Pare să se lumineze și ea, dar nu zice nimic. În schimb, se apleacă și mai tare în față, cu capul aproape lipit de birou, de parc-ar vrea să-mi spună un secret.

Ciulesc urechile. Am corpul încordat, mintea perfect exersata; sunt hotărâtă să nu las nici o oportunitate să-mi scape. Doar am zis, nu mă mai întorc!

Aud ceva foșnăind și nu înțeleg ce se întâmplă. Doamna pare că s-ar uita și nu s-ar uita la mine. Am nevoie de câteva zeci de secunde de foșnăit ca să realizez că doamna, cu capul lipit de birou și privirea în sus, căuta ceva sub birou, sau mai bine zis pipăia. Aha! Totul se luminează.  E o pungă mare cu pateuri, în care doamna S. caută cu înverșunare ceva anume.

– Nesimțitul! Ăsta mi-a mâncat- Ce nesimțit e! Auzi, mă? Nesimțitul ăsta mi-a mâncat-, dar nu-și termină vorba.

Aruncă scârbită punga într-o parte, se uită la hârtiile completate de mine și, cu o nemulțumire pe care aș fi vrut să o adreseze mai degrabă nesimțitului care-i mâncase -, zice pe același ton scârbit:

-Dar memoriul unde e?

-Memoriul? întreb tâmpă, exact așa cum mă simțeam. Aoleu, îmi spun, să vezi că mă întoarce. Mă trimite să mai caut un formular tip pe te miri unde, că la registratură nu au. Și tocmai ce stătusem la coada-de-câteva-ore-din-fața-ușii ca să intru. Și doar văzusem atâția ieșind încruntați, nervoși, blestemați de soartă să refacă actele și să se întoarcă! În altă zi. Programul e scurt și coada lungă. Și rezistasem discuțiilor legate de cei care se bagă mereu în față, celor legate de guvern, celor dintre părinții care veniseră cu copii mici și se certau între ei care să intre primii, deși veniseră ultimii, ba chiar și istorisirilor personale ale unora – pe care nu le cer niciodată, dar niciodată, dar nu știu cum dracu se face că am parte de ele. Și mă țin, zău că mă țin să nu mai adresez nicio întrebare nimănui, dar mai nou e de ajuns doar să zâmbesc și gata, să te ții! Toată viața, cu detalii, mai ales de rău, cum altfel, și din care presupun că eu am de învățat ceva. Adică dincolo de admirat exemplul personal al povestitorilor, eroi ai acestei lumi în care se știe bine, binele alege pentru cine învinge, n-o face pentru toată lumea. Pe viitor o să încerc o grimasă, dar tare-mi e că nu rezolv mare lucru nici cu ea.

Dar ei nu-i spun nimic din toate astea. Mă uit la ea ca la trimisul Domnului, cu ochi rugători și plini de speranță. Așa sunt de mică, știu, sper chiar și când nu mai e cazul. Experiența, bat-o vina, ruda Iudei, mă împunge să mă reasigur că am poziția corectă pe scaun. Să nu care cumva să-mi fi îndreptat spatele.

-Bine, zice doamna S., în ce-mi păru a fi într-un târziu. Nu mai faceti memoriu, scrieți aici dedesubt, aici unde-ați completat.

Ăla chiar e un nesimțit, mă trezesc spunându-mi, să mănânce unei asemenea doamne pateul preferat. Eu aș  lua-o-n brațe, așa de dragă-mi e!

Așa că scriu. Îi și explic. Spune doar ”bine” și-mi introduce datele în computer. Îmi dă înapoi exemplarele mele și-mi zice că pentru ștampilă să merg la registratură.

Eu mă luminez ca ziua de duminică. O oră-n plus la registratură chiar nu mai contează.

Sunt fericită.

Îmi vine s-o îmbrățișez pe doamna S.

Ies din camera 3 și simt că plutesc. Mă uit cu drag la cei de la coadă. Mă simt conectată cu universul, cu ei toți. Îmi aduc aminte de cartea Secretul, de filmul Secretul și-aș vrea să le spun tuturor Curaj! O să fie bine, vă promit!

M-așez zâmbind la coadă la registratură. Nu mai contează că și aici se bagă oameni în față. Afară e soare! Deși lumea vociferează și parcă aud chiar înjurături pe ici pe colo, lumina pe care-o radiez transformă tot în ciripit de păsărele.

Sunt fericită!

Mi-am depus declarațiile de venit.

Acum stau liniștită și aștept birul pus de stat pe munca mea.

venetiana theodor aman

(foto: Venetiana, Theodor Aman)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Information

This entry was posted on 02/07/2017 by in Personal Development, Română and tagged .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 167 other followers

Categories

%d bloggers like this: